Jacheta îi aparținea tânărului Mateo. Omul fără adăpost care o purta cu siguranță nu era. Carmen știa asta chiar înainte de a-i vedea fața sau de a se apropia.
Era o jachetă de blugi închisă la culoare, cu manșete zdrențuite și un petic cu craniu cusut stângaci pe mâneca stângă. Carmen însăși o cususe într-o noapte acasă la ea din Coyoacán, în timp ce Mateo cânta la chitara electrică și râdea: „Serios, mamă, arată oribil, dar e cool.”
Fiul ei, Mateo, dispăruse de exact un an.
Fuseseră 12 luni infernale de dormit cu telefonul mobil lipit de piept. Douăsprezece luni de lipit pliante colorate pe stâlpi de iluminat, piețe stradale și stații de autobuz. Să-i asculte pe ofițerii de poliție de stat spunându-i cu o indiferență totală: „Doamnă, la vârsta asta, copiii fug cu prietenele lor pentru că sunt rebele. Întoarce-te mai târziu când ți-e foame.”
Dar Mateo nu era așa. O anunța mereu dacă autobuzul va întârzia și lăsa bilețele cu magneți pe frigider. În ziua în care a dispărut, a ieșit în fugă cu rucsacul și un sandviș înfășurat într-un șervețel. A strigat: „Vin mai târziu, mamă. Nu aștepta devreme pentru că e repetiție.” Mesajul acela nu a ajuns niciodată.
Soțul ei, puternicul om de afaceri Roberto Garza, s-a prefăcut inițial devastat în fața camerelor de filmat. Roberto deținea o uriașă companie de construcții de lux din Santa Fe. La televiziunea difuzată, a plătit pentru timp de antenă pentru a implora, cu lacrimi false, întoarcerea fiului său.
Dar după trei săptămâni, Roberto a anulat pur și simplu căutarea privată. I-a spus lui Carmen, turnându-și o băutură și vorbind cu o voce glacială: „Asta e, Carmen. Acceptă că puștiul a fugit într-un acces de furie. Nu-l mai căuta, altfel mă vei pierde și pe mine.”
Această amenințare emoțională a paralizat-o, făcând-o să se îndoiască de propria sănătate mintală. În timp ce magnatul se întorcea la întâlnirile sale de milioane de dolari, Carmen a rătăcit prin morgi, spitale și celule de detenție sordide.
Până în acea după-amiază rece și ploioasă dintr-un cartier sărac din Ecatepec. Carmen bea cafea cu alte mame care își căutau copiii dispăruți la un mic restaurant, când a văzut un bărbat mai în vârstă intrând, tremurând de frig.
Bărbatul, în jur de 60 de ani, purta pantofi uzați și număra mărunțiș pentru a cere o chiflă veche. Carmen nu s-a uitat la fața lui obosită. Ochii ei s-au fixat imediat pe mâneca stângă a cămășii lui. Pe peticul cu craniu. Pe firul negru.
Inima i-a tresărit violent. A sărit în sus, răsturnând scaunul de plastic. S-a dus la bărbatul fără adăpost, i-a plătit masa și, cu mâinile înghețate, l-a întrebat de unde a luat haina aceea.
Bărbatul s-a încordat instantaneu. „Cineva mi-a dat-o”, a murmurat el fără să o privească în ochi. Carmen a scos fotografia laminată cu Mateo: „Este fiul meu… a dispărut acum un an. Vă rog, domnule, vă implor, spuneți-mi ceva.”
Văzând fotografia, fața bătrânului s-a contorsionat de panică pură și absolută. A făcut un pas înapoi, îngrozit: „Nu trebuie să vorbesc… mă vor găsi. Nu mă urmăriți, doamnă, este o capcană.”
Bărbatul a fugit disperat în ploaia torențială. Carmen nu a ezitat nicio secundă. Și-a aruncat poșeta pe masă și a alergat după el, evitând bălțile de noroi și standurile cu tacos.
L-a urmărit la distanță până într-o zonă uitată de lângă niște șine de tren. Bărbatul fără adăpost a ajuns la o colibă făcută din carton și construcție neterminată. S-a uitat în jur și a bătut de trei ori la ușa de lemn putredă.
Carmen s-a ascuns în spatele unui zid de cărămidă. Ușa a scârțâit când s-a deschis încet. Și apoi, întreaga ei lume s-a prăbușit.
Chipul care a apărut prin crăpătură era cel al fiului ei, Mateo. Era slăbit, bolnav, cu cearcăne sub ochi care îi făceau să pară scufundați. Dar era el. Băiatul ei era în viață.
Carmen nu s-a putut abține și a făcut un pas înainte în ploaie. Dar tânărul nu a zâmbit. Nu a alergat să o îmbrățișeze.
S-a făcut alb ca o cearșaf, a început să tremure de o teroare incontrolabilă și a făcut un gest disperat cu mâinile pentru ca el să plece. Fără să stea pe gânduri, l-a tras pe bătrân înăuntru și a trântit ușa grea, încuind-o din interior.
Carmen a înlemnit, udă leoarcă până la măduva oaselor. Fiul ei nu fusese răpit sau pierdut; fugea. Și adevărul terifiant pe care urma să-l descopere avea să o zdruncine complet.
PARTEA A 2-A
Clicul metalic al lacătului a sfâșiat-o până la măduva oaselor mult mai mult decât 365 de zile de plâns constant. Carmen a alergat la ușa subțire de tablă și a început să o bată cu ambele mâini până s-au zgâriat.
„Mateo! Deschide ușa, te rog, sunt mama ta. Nu mă lăsa aici!”, a țipat ea, cu gâtul urât. Înăuntru, se auzeau doar pași și șoapte panicate.
În cele din urmă, bărbatul cu jachetă a deschis o mică crăpătură. „Nu țipa, doamnă, te rog”, a șoptit omul fără adăpost tremurând. „Dacă faci o scenă aici, tipii ăia înarmați vor veni după noi.”
„Ce tipi?”, a suspinat Carmen, împingând lemnul cu toată puterea.